Viața de după COVID-19. Cum ne vom așterne, așa vom trăi!

Bunica mea avea o vorbă -dacă cineva își ieșea din pepeni (adică, avea un comportamentneadecvat) – zicea ea că nu face a bine, că trebuia să se întâmple ceva ca să-l dea la brazdă și să-l aducă pe linia de plutire. Cam așa s-a întâmplat și cu noi acum, or prea o luasem razna, prea ne consideram buricii pământului și nu dădeam nicio ceapă degerată pe ceea ce se întâmpla în jurul nostru.

Trebuia să vină virusul ca fiecare dintre noi și toți laolaltă să înțelegem cât de bicisnici și cât de aiuretici suntem în fața ­pri­mejdiei. Trebuia să ne ciupească cocoșul într-un loc ca să înțelegem că practica bate gramatica și că nu tot ce zboară se mănâncă. Trebuia să vină pandemia ca să înțelegem că nu avem nevoie de politicieni duși cu pluta și de administratori de ocazie, de castele multietajate și de automobile luxoase, dar de utilaj medical de ultimă ge­nerație și de OAMENI care să știe cum să gestioneze situațiile de criză. Ce mai la deal-la vale, trebuia să se întâmple o nenorocire ca să înțelegem că boala, invizibilă și nemiloasă, nu alege între frumoși și urâți, săraci și bogați și că viața ne-a mai dat o lecție pe care ori o învățăm, ori rămânem repetenți pentru totdeauna.