TOAMNA BUNULUI-SIMȚ

În anotimpul frunzelor căzătoare și-al soarelui pe zi ce trece mai străin, parcă și bunul-simț și-a luat adio. Ca un poet neînțeles ce nu mai are loc pe scena unei nații avide după talente și râs fals, copilul nedorit de nimeni, pe care omenirea l-a cultivat preț de milenii, își strânge jucăriile și pleacă. În locul lui urcă țanțoș tupeul, urmat de o droaie de proaste obiceiuri, în ovațiile unei audiențe care a primit, în sfârșit, ceea ce și-a dorit cu atâta sârg: circ și nonvaloare.

În țara eternei reforme, doar bunul-simț mai rămăsese cristalin, constant, infailibil. Era etalonul după care puteai evalua un om și caracteristica de bază a oricărui individ care dorea să urce în ierarhia socială. Trivializarea, tablodizarea și aruncarea lui în derizoriu ne-au adus însă pe toți aici, în intersecția a două Românii care parcă nu s-au cunoscut niciodată.