Satul in care am gasit pacea - Sindrila

Chiar nu am o definitie clara pentru maretia tunelului verde ce se formeaza cam de pe la Sarulesti si pana sus, la Bisoca, pe marginile drumului judetean ce taie muntii cat sa sarute pamantul tamaduitor al muntenilor de la 900 de metri altitudine. In ultimul an, vanturile netrebnice ce s-au abatut de cateva ori au mai culcat la pamant buna parte dintre arbori, poate mai apoi si angajatii pusi sa curete zona au mai “accidentat” alti cativa mareti verzi, insa podoaba aceasta te insoteste ca un alai natural pana dincolo de Lopatareasa. Si cand ajungi in muchia a mai de sus a drumului, eu o consider pe cea de la intersectia cu Lacurile, parca totul devine verde inchis, dens, ziduri de brazi pe care ii vad in zare a fi granita naturala a judetului Buzau cu Vrancea din partea aceasta a tarii. Si nimic nu se clatina. Azi nici vantul nu-si framanta gandurile si nici muntii nu-si gasesc haina de mare sarbatoare ca sa straluceasca. Natura pare sa fie si ea in asteptare. O asteptare ce a cuprins intreaga lume. Un mapamond cu frica de boala, dar si de moarte. O pandemie urata pe care nu o trec doar cateva milioane de oameni, ci toti pamantenii care nici nu mai stiu cum sa se apere. Incremenirii din pandemia de COVID-19, dati-mi voie sa-i zic asteptare. Si n-am sa-i mai aloc cuvinte in plus, caci in imparatia Bisocii este el SARS-COV2 virusul cel mai temut dupa pamant, dar nevoile zilnice sunt mai apasatoare pana are sa vina si pardalnicul sfarsit. Prin satele acestui areal, in ultimele doua luni au revenit doar cativa dintre fiii satului care-si cauta viitor in straianatate. Mai multi au plecat cateva saptamani in urma in lotul de 12 avioane de la Cluj ce i-au dus la cules de sparanghel.