Legenda lui Arbănaș! Merită distribuit mai departe!

Umbra mi se prelinge ușor de la picioare și ajunge prin crăpături deșirate până în străfundurile întunecate ale pământului. „Câteodată, când vin aici, un fior rece mă trece pe spate. Fiara asta care zace în dedesubturi, poate oricând să iasă iarăși afară.” O privesc cu interes. Pășim amândouă pe noroiul mâlos al Vulcanilor Noroioși, iar de jur împrejur nu vezi altceva decat pământ zbârcit, conuri ce se înalță plămădite din argilă umedă, iar undeva, în depărtare, verdele viu abia răzbătând pământurilor rele de aici.

„Nu am mai auzit de fiară, am îndrăznit să spun. E chiar acum sub noi?”. Și-a strecurat mâna pe lângă a mea și, strângându-mi ușor degetele mi-a șoptit: „Nu vrei să-ți spun povestea acasă?”.

„Se zice că întâmplările ce urmează să ți le spun draga mea, s-ar regăsi cam pe timpul domnitorului Mihnea al III-lea, zis şi Turcitul şi a Doamnei Neaga împreună cu ai săi copiii. Zice lumea că şi dealul acela şi „cazanele” care fierb în continuu la Berca, de pe atunci şi-ar trage ele numele. Aşadar, povestea spune că se retrăsese Doamna Neaga, cu cele trei fete şi băiatul, la casele părinteşti de la Cislău, unde încercau să-şi ducă traiul cât mai bun, dar fără a mai pofti la îndestulările de pe timpul când locuiau în cetatea domnească. Oamenii din satele dimprejur o îndrăgeau și o considerau pe Doamna Neaga ca pe stăpâna lor.

Într-o bună zi, mai mulţi ţărani au venit cu plângere la curtea sa. Iar jelania lor nu era nicidecum una obişnuită. Ei s-au plâns Doamnei că Balaurul cel blestemat le prăpădeşte toată agoniseala, iar pe unde trece el rămâne numai pârjol. Nedumerită, Doamna Neaga întrebă pe amărâţi cum ar putea ea, o femeie singură, să-i ajute? Însă oamenii aveau deja vorbit: numai sabia şi inima vitează a lui Arbănaş, fiul domniei sale, pot înfrânge Balaurul.

Arbănaş era de-acum, un flăcău în toată puterea cuvântului, cu mustaţa mijită, şi care tânjea să-şi măsoare forţele cu cineva pe măsura sa, ca să dovedească oricui că are în el os domnesc. De cum auzi despre Balaur şi necazurile pe care acesta le pricinuieşte unor nevinovaţi, Arbănaş începu pregătirile. Ce mai, a doua zi în zori, el încălecă şi porni la drum. Trecu prin păduri şi peste dealuri şi ajunse numaidecât în Valea Slănicului. Aici vedea la tot pasul nenorocirile pe care le făcuse Balaurul, dar mai mult îl întrista că oamenii erau tare necăjiţi şi îi căina că pentru în perioada de iarnă nu prea mai aveau ce să urce în hambare. Hidoasa vietate le pologise aproape toate recoltele. Mai mult, le mâncase ori le omorâse şi animalele de prin gospodării.

Voinicul se luă după urme şi trecu aşa prin mai multe sate – Cărpiniştea, Valea Părului, Beceni, Mărgăriţi, Dimiana, Dogari şi altele, unde văzu aceleaşi stricăciuni. Într-un târziu, urmele l-au dus la poalele unui deal golaş. În vârful lui se odihnea Balaurul. Pesemne că măcar o pereche de ochi din cele şapte capete rămăsese de veghe fiindcă, la apropierea lui Arbănaş, Balaurul se scutură ca şi cum tocmai ce ieşise din apă, îşi ridică repede toate capetele, căscă gurile lui de foc şi rămase în aşteptare.

Spune legenda că n-a apucat el să stea prea mult aşa, pentru că viteazul Arbănaş îi şi ţinti unul dintre capete şi trimise iute o săgeată. Apoi, până să se dumirească fiara cu cine are de-a face, Arbănaş îi mai reteză un cap cu paloşul. Un sânge negru a început să gâlgâie din gâtul Balaurului şi să se scurgă înspre Slănic. Îngrozită de durere dar şi înspăimântată de hotărârea voinicului Arbănaş, fiara o luă la fugă spre ascunzătoarea de sub pământ pe care o avea la Berca. Dar feciorul de domn era pe urmele ei.

Degeaba Balaurul arunca cu flăcări din celelalte capete, pentru că Arbănaş le sărea în goana calului. Tot aşa, cu ajutorul calului, Arbănaş a ocolit obstacolele pe care Balaurul încerca să i le pună în cale, iar distanţa dintre ei scădea văzând cu ochii. Cu o singură lovitură de sabie, Arbănaş mai tăie un cap lighioanei. Însă, din cauza capului care tocmai fusese retezat şi se rostogolea la vale, Arbănaş ar fi căzut de pe cal, iar până să încalece şi să pornească în urmărirea Balaurului, acesta ajunsese la ascunzătoarea de la Berca, unde s-a subţiat şi cu sângele şiroind a intrat printr-o gură tainică în glod şi a rămas pentru veşnicie acolo, nemaiîndrăznind să iasă la lumina zilei de teama lui Arbănaş.

Prin preajma ascunzătorii lighioanei n-a mai crescut de atunci şi nu creşte nici în ziua de astăzi fir de iarbă, iar pământul este vânăt şi crapă peste tot.  Din loc în loc fierb mici ochiuri de nămol şi ies la lumină mici băşici ca de săpun. Zice legenda că pământul uscat şi crăpat ar fi pielea Balaurului, iar prin ochiurile în necontenită fierbere ar ieşi sângele murdar şi blestemat al fiarei.

Sursa: tinutulbuzaului.org