Lacul fără fund din România | Locul în care oamenii și-au aruncat bogățiile de frica cotropitorilor #turismbuzau

Legendele și controversele despre lacul fără fund din România au atras mii de curioși care au vrut să descopere ochiul de apă din inima Munților Siriu. Format la peste 1.400 de metri altitudine, Lacul Vulturilor, așa cum mai este cunoscut, se află într-o zonă cu peisaje sălbatice, puțin cunoscută de turiști.

Lacul Vulturilor sau ”Lacul fără fund” se află pe partea estică a versantului Mălâia, la 1.420 metri altitudine, în Munţii Siriului. Cei care vor să-l admire trebuie să ajungă în comuna Chiojdu, judeţul Buzău. De acolo și până pe malul Lacului Vulturilor sunt 27 de kilometri, un drum accidentat care poate fi străbătut cu o mașină de teren sau pe jos în aproape șase ore.

„Turiştii vin aici să se bucure de liniştea locului şi de frumuseţea munţilor sălbatici. În imediata vecinătate a „Lacului Vulturilor” se află singura zonă unde pot fi întâlnite caprele negre, protejate de lege, acestea fiind pe cale de dispariţie. Din cauza diferenţelor notabile de temperatura din zonă, pe timp de iarnă, traseele turistice în această zonă sunt greu accesibile din cauza troienelor şi zăpezilor parcă nesfârşite”, a precizat, pentru tarameanaturala.ro, Nea Teodor Cârdei, pădurarul de la cantonul de lângă lac.

Cele două nume ale lacului provin din două legende. Marele scriitor Alexandru Vlahuță i-a dat denumirea de „Lacul Vulturilor”. În opera sa „România Pitorească”, Vlahuță scria că ochiul de apă ar fi fost sălaşul de primăvară al vulturilor. Păsările ar fi avut obiceiul să-și învețe puii să zboare în această zonă: „vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să întinerească, aici îşi învaţă puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufaşii regi ai înălţimilor”.

În schimb, numele popular de „Lacul fără fund” este datorat unei alte legende care nu ar avea legătură, așa cum se credea, cu adâncimea lacului periglaciar. Din bătrâni se spune că un cioban, sătul de îndeletnicirea sa, și-ar fi părăsit turma de oi și și-ar fi aruncat toiagul în această apă. După un an, și-a găsit bâta plutind în Dunăre, iar atunci a decis să se întoarcă la oierit.

În zonă mai circulă și alte povești referitoare la luciul de apă din masivul Siriu. Se spune că oamenii ar fi construit un drum pe sub lac în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a induce în eroare armata nazistă. Tancurile care ar fi intrat pe acel drum nu ar mai fi ieșit niciodată la suprafață.

O altă legendă spune că oamenii din satele de la poalele muntelui își aruncau bogățiile în lac, de teama tătarilor care au invadat zona în urmă cu sute de ani. Sătenii trăiau cu gândul să-și vor recupera obiectele prețioase după trecerea cotropitorilor, însă nimeni nu a mai găsit nimic.