INTERVIU Fuego: „Glumele cu împodobitul bradului au fost benefice, mi-au crescut popularitatea“

Pe numele real Paul Surugiu, cântăreţul Fuego (42 de ani) şi-a amintit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ de iernile copilăriei în frumoasa Ţară a Moţilor, dar şi despre cariera sa şi deja tradiţionalele glume cu împodobitul bradului.

Paul Surugiu, zis în copilărie Cipi şi, mai târziu, Fuego, ne-a povestit cum în noaptea de Ajun mergea la colindat cu un casetofon şi cânta „O ce veste minunată“ peste vocea lui Ştefan Hruşcă, artistul său preferat. Fuego vorbeşte despre Crăciunul în Ţara Moţilor care se simţea altfel decât azi, până şi gustul şi mirosul erau diferite, şi recunoaşte că îi plăcea să împodobească bradul şi, culmea, fără să o cheme pe mama, mai ales că mânca toate bomboanele din pomul de Crăciun.    De altfel, artistul tratează cu indiferenţă glumele ale cărei ţintă a fost de când a lansat celebra piesă „Împodobeşte mamă bradul“, alături de Irina Loghin. Ba chiar este conştient că unele dintre ele i-au fost benefice şi recunoaşte că inclusiv el se amuză pe seama acestei legende urbane.

Totuşi, punctează că nu-i plac „răutăcismele“ şi „glumele ieftine“ şi recunoaşte că mereu i-a fost teamă de penibil, dar consideră că a reuşit „să-l fenteze“ de multe ori.    Fuego ne-a vorbit şi despre relaţia minunată pe care a avut-o cu părinţii, dar şi despre cum şi-a descoperit pasiunea pentru muzică şi pictură, despre oamenii care i-au influenţat parcursul artistic şi alte legende legate de persoana sa.     

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în frumoasa Ţară a Moţilor. Ce amintiri păstraţi din iernile petrecute acolo? Paul Surugiu-Fuego: Mi-aduc aminte că acolo, în zona noastră, colindele se cântă cu instrumente şi pe voci, iar tradiţia s-a păstrat până azi. La colindat merg în costume şi adulţii, şi bătrânii, nu doar copiii. N-aş putea uita peisajul, cu hornurile care fumegau, cu mirosul de iarnă şi cu aromele de bunătăţi care ieşeau de pe la fiecare gospodărie. Eu nu sunt un fan al tradiţiilor impuse absurd, dar pe acestea, populare, din moşi-strămoşi, le ador, pentru că ele ne individualizează pe noi, românii. Sigur că nu pot uita gustul preparatelor din vremurile acelea. Chiar dacă erau aceleaşi, aveau parcă alt gust. Mi-aduc aminte de frumuseţea zilelor de Crăciun, când oamenii se vizitau şi îşi aduceau daruri şi vorbeau. Azi, tot mall-ul rămâne prima opţiune. Şi mi-aduc aminte de colindele acelea cu aer ceresc, pe care le-ntâlneşti doar în Ardeal. Eu de obicei nu sunt nostalgic şi cred în evoluţie, dar parcă aş fi vrut ca aceste imagini să rămână veşnice, pentru că ele reprezintă esenţa românilor.  

Cum erau sărbătorile la Turda? Mergeaţi cu colinda? Când eram eu mic, în anii ‘80, tradiţia era ca în noaptea de Ajun să colindăm până dimineaţa. Ne pregăteam cu vreo câteva săptămâni înainte. Alegeam cu mare atenţie membrii grupului de colindători. Chiar dacă erau şi câţiva fără voce, trebuia musai să existe trei-patru cu glas frumos, pentru a da nuanţe colindei noastre. Ne sfătuiam şi apoi alegeam colinda. Oricât de mult ne-am fi contrazis, în top, în majoritatea anilor, colindam cu „O ce veste minunată“ pe voci, din varianta lui Ştefan Hruşcă. Şi pentru că eram profesionişti încă din acea vreme, aveam un casetofon cu baterii mari R20, pe care-l luam cu noi. N-aveam negativ şi dădeam drumul la casetă, iar noi cântam peste vocea lui Ştefan Hruşcă, unul dintre artiştii mei preferaţi, de atunci până azi, atât pe colinde, cât şi pe muzica folk. Fireşte că succesul era garantat şi eram atipici! Şi o ţineam aşa până dimineaţa, când ne apucam să dăm spectacole la fiecare acasă. Simţeam diferit sărbătoarea şi nu ne păsa prea tare de cadouri sau alte cele. Cât despre Turda, aceasta era o feerie în perioada Crăciunului – un zumzet aparte o cuprindea, de peste tot simţeai aromă de cozonaci sau de sarmale şi oamenii erau măcar puţin mai liniştiţi, idiferent de statutul social sau de locul de muncă, mai mult sau mai puţin avantajos. Eram veseli de Crăciun!

Citeste mai mult: adev.ro/pk8cbd