Dacă o ținem tot așa, ieșim din starea de alertă când va zbura porcul

De când „sunt pe Tablete” (dar și de mai înainte, când încă „nu eram pe pastile”), știu că aproape 50 la sută din succesul unui articol de presă aparține titlului. Adică, poți să scrii un material de nota 10, dar dacă-i pui un titlu banal și neatractiv, insuccesul îți este garantat. Și invers. De data aceasta, m-am gândit la alt titlu decât cel propus mai sus – voiam să scriu ceva despre Paștele calului, dar… mi-am dat seama că acest Paște chiar există și am recurs la un alt șiretlic – să scriu despre porcii care zboară, că aceștia chiar nu există și această alegorie reflectă de minune starea mea de spirit și realitățile pe care le trăim cu toții.

De altfel, nu o să fiu deloc original și o să vorbesc și astăzi despre coronavirus și tare mă tem că această temă o să fie populară și „citabilă” încă multă vreme înainte. Or, pentru ca aceasta să rămână în vogă și să fie cap de afiș pune serios umărul toată lumea – de la opincă până la vlădică și de la politicienii care s-au deprins să scoată dividende și din piatră seacă și până la babele de la bucătărie, care se dau cu părerea și atunci când nimeni nu le-o cere. Și pentru a nu turna apă la moara celor care suflă și în iaurt, și pentru a nu fi inclus, Doamne ferește, în lista debililor (vorba unor colegi jurnaliști, care nu suportă o altă părere decât a lor – în materie de pandemie, bineînțeles), care au căzut, cică, pradă teoriilor conspiraționiste și nu înțeleg toată gravitatea momentului, strig în gura mare și sunt gata să pun mâna în foc: virusul există, este foarte periculos, nu avem niciun drept să ne îmbătăm cu apă rece și să facem miștouri atunci când lumea moare și când fiecare dintre noi este, într-o măsură sau alta, vulnerabil în fața acestui măscărici cu coroană. Trebuie să fii nebun ca să rămâi indiferent după ce privești secvențele filmate în focare și în secțiile de covid! Dar…, ce folos dacă ne vom rupe părul din cap și ne vom isteriza fără măsură? De ce și această nenorocire ne-a plasat pe diferite părți ale baricadei, ne-a împărțit în „pragmatici” și „romantici”? Să fim noi atât de bicisnici, încât să ne permitem să murim atunci când vrea virusul? Nu ar fi mai bine să facem front comun și să lăsăm ca soarele speranței și a izbânzii să pătrundă în sufletele noastre?