Buzăul, la pas (V) – Bijuteria Buzăului

Din timp în timp mai se aud porniri reci care strigă: Vrem spitale nu catedrale! Un amestec de planuri și o manipulare diriguită din tenebre îi face pe unii să creadă că nu au spitale pentru că au catedrale.

Ei bine, nu sunt spitale pentru că nu sunt spitale, nu pentru că sunt catedrale. Nu sunt spitale pentru că cine face catedrale nu face și spitale. Fiecare lucrează după voie, după pricepere, după suflet.

Probabil, dacă Dumnezeu dădea Bisericii sarcina îngrijirii medicale erau și spitale. I-a dat însă bucuria oblojirii sufletului și inspirația frumosului. De cele două se ocupă, iar ceea ce se face se vede, așa încât, deși trec ani, ierni, vânturi și frig, zidirile rezistă și stau ca noi, înfipte în locurile unde s-au născut. Au mai și pierit unele biserici. Dintele vremii le-a răpus. Fie oamenii s-au mutat de pe acolo, fie nu s-au ostenit cât trebuiau, fie au vrut să dea bisericii forma vremii lor. Ba, undeva în Rusia, s-au îndrăgostit de cărămidă și mortar și au cărat cu totul biserica prin curțile lor, spre mirarea celor care au venit să o inventarieze și nu au mai aflat-o. Dar, asemenea cazuri sunt izolate. În rest, ce au lucrat oamenii pentru Casa Domnului cândva este tot ceea ce le-a mai rămas aici.

Demult uitați după chip, pe un pomelnic îngălbenit li se mai citește în răstimpuri numele și nu mai mor nicicând. Așa se întâmplă și cu Bijuteria Buzăului, vechea Catedrală de la Episcopie. Iorga – dacă îmi amintesc bine – spunea că Buzăul este un oraș urât cu un turn în mijloc. Exagera puțin, influențat probabil de ulițele prost înseilate și casele pestriț ordonate. Oricum, nu făcea referire la Centrul Episcopal, inima Buzăului, locul în jurul căruia s-au ridicat cultură, școală, unitate de neam, începutul presei bisericești, tipar și pe unde au trecut nume mari precum Patriarhul Nifon, Luca din Cipru, Mitrofan, Dionisie Romano, Gavriil Munteanu, Nicolae Teodorescu, Gheorghe Tatattarescu, etc.