„Îmi cer scuze acestui om și familiei sale!”

Bărbatul din fotografie, Vasile Cazan pe nume, a venit astăzi în lacrimi în fața reporterului buzoienii.ro.

În timpul discuției de peste o oră a plâns de mai multe ori.

Este fiul femeii de 90 de ani din Mărăcineni, cu acea rană urâtă la obraz, despre care vecinii consideră că este neîngrijită, iar buzoienii.ro a scris AICI în urma sesizării acestora.

Înainte, rugase reporterul la o întâlnire față în față pentru a-și expune propria versiune, „întrucât am multe să vă spun și nu o pot face la telefon”. Un om de bun-simț, un profesionist, fost maistru la Ductil peste 30 de ani.

După întâlnire, în drum spre casă, reporterul avea ochii umezi și își făcea reproșul că a greșit, cum poate n-a făcut-o altădată în carieră. Greșeala de a nu fi verificat la fața locului, din cauza unei probleme personale, și de a nu fi ascultat înainte de publicare și părerea aparținătorilor femeii.

„De când mama nu mai cugetă, viața mea e o suferință”

„M-a durut îngrozitor articolul publicat de dvs. în urma sesizării pe care ați primit-o de la vecini. Fie nu le este cunoscut adevărul integral, fie s-a dorit a mi se face un rău. Mama mea, din păcate, nu mai judecă de câțiva ani. Are 90 de ani, a dus o viață grea, de câțiva ani, mintea ei e în suferință. De atunci și viața mea și a soției a devenit o mare suferință. Nu ne mai putem înțelege cu ea, nu mai ascultă, trăiește în lumea ei, face doar ce-i trece prin minte. Ca să vă dau un exemplu, atunci când plouă mută apa din băltocile de pe stradă cu o lingură. În ultima vreme vântură nisipul din fața curții. Am încercat să ne mutăm la Mărăcineni, să stăm cu ea, dar ne-ar fi făcut viața un coșmar. Am fi murit înaintea ei. S-o luăm cu noi, la Buzău, la bloc, iar nu s-a putut, ei îi place să umble, să fie liberă. Dar să ne întoarcem la acel articol pentru a răspunde fiecărui lucru de care am fost acuzat”.

„Are mâncare în permanență pe masă”

„S-a spus că vin acasă, dau mâncare la câini, dar ei nu. Da, dau mâncare la câini (fiecare are țarcul și cușca lui) dar și ei. De fiecare dată vin de la Buzău cu desaga plină. Zilnic sau la două zile. Are mereu masa plină. Ea însă, dacă nu judecă, iese afară și cerșește. Dacă o întrebă cineva dacă îi e foame, ea zice că da. Vecinii n-au de unde ști că ea are permanent mâncare pe masă. S-a zis că m-am luat de vecinii care îi dau de pomană. Nu că m-am luat, doar i-am rugat să nu-i mai dea, pentru că are și ea acasă”.

„Nu-i luăm pensia, punem de la noi”

„S-a mai spus că îi iau eu pensia și pe ea o las flâmândă. Uitați aici cuponul ei de pensie, 620 de lei. Uitați-l și pe al meu, 2200 de lei și pe al soției, 1450. Credeți că noi am avea nevoie de banii ei ? Dimpotrivă, întreținerea ei ne costă mult mai mult. Face pe ea, lucrurile ei, cel mai adesea i le aruncăm, și-i cumpăram altele. Doarme încălțată, cearșaful îl aruncăm, nici el nu mai poate fi spălat. Iarna se încălzește cu un calorifer electric, care merge non-stop, am plătit foarte mult la curent. I-am desființat soba, obișnuia să scoată jarul afară, ne era teamă să nu ia foc în casă. Reproșul pe care mi-l fac e că până acum n-am dus-o la un medic, s-o vadă pentru rana de la obraz. A fost mică la început, dar ea dacă nu mai gândește umblă meree la ea și îi rupe coaja”.

„Nu m-a lăsat inima s-o duc la azil”

„Am luat în calcul și ideea de a o interna într-un azil. Soția n-a fost de acord, nici cele două fete ale noastre, nepoatele ei, care locuiesc la Ploiești și București. Toate trei mi-au zis să nu fac asta, s-o lăsăm să moară în casa ei, în patul ei. Am vorbit totuși la azilul de la V. Vodă. Directorul mi-a zis că sunt 52 de solicitări deja, mi-am luat gândul. Totuși, într-o zi, anul trecut m-a sunat, că pot s-o aduc. Eram pe stradă, mi s-au înmuiat picioarele, m-a luat frica. S-o duc pe măicuța mea la azil ? Chiar așa am ajuns ? Soția și fiicele s-au opus iar, m-am bucurat, pentru că în sinea mea nici eu nu voiam. Așa a rămas în continuare în casa ei, dar chinul a rămas pe mine și soție de a avea grijă de ea. Nu spun mai multe, cei care au trecut prin așa ceva știu cât de greu e”.

„Au venit și fetele, am luat o decizie”

Tot timpul povestirii, Vasile Cazan, a vărsat din când în când lacrimi. „La cât de mult mă chinui cu ea, nu cred că meritam să se scrie așa despre mine. Vecinii care au făcut sesizarea poate au vrut să facă un bine. Așa li s-a părut părut lor, văzând-o murdară pe uliță, acceptând să primească de la oricine un colț de pâine. Dar, acum, prin intermediul dvs., poate află adevărul. Nu-i adevărat că nu am grijă de ea, o iubesc, e mama mea, dar nu pot sta tot timpul cu ea. Am muncit o viață la uzină, abia ce am ieșit de doi ani la pensie, aș claca eu dacă aș sta permanent cu ea. După întâmplarea cu articolul, au venit și fetele acasă, am luat decizia de a ne muta lunile viitoare eu și soția la Ploiești, unde se mută și a doua fată. Mamei o să-i căutăm un azil la Ploiești, aproape de noi, s-o putem vizita mereu”.

P.S. După publicarea acestui articol, cititori și prieteni mi-au spus că domnul Vasile Cazan fără să vrea, din dragoste probabil, tot a greșit. Sintetizez aici acele spuse: „Nu poți lăsa un om bolnav mintal singur. Să-i aduci de mâncare și schimburi, puțină dragoste, dar apoi să pleci, uneori două zile, și să îl lași singur. Femeia aceea singură e un pericol pentru ea, dar și pentru alții. Aparținătorii trebuiau să o ducă la medic, să-i ia certificat de handicap și însoțitor de persoana cu handicap pe cineva din sat, din apropiere, pentru a avea grijă mai tot timpul de ea. Sau, internată la azil, nu lăsată singură și murdară pe stradă. Alți copii și-au sacrificat propria existență și au stat alături de părinții lor până la capăt”.

Așteptăm idei/sesizări/ponturi pentru articole pozitive/negative la telefon/SMS 0721.540.938, pe e-mail la aurastereaca@gmail.com sau la facebook.com/auras.tereaca.