Gara din Buzău a fost timp de un an zona în care a vieţuit şi a muncit cel mai mare dramaturg al României, Ion Luca Caragiale. Episodul „Buzău” din viaţa acestuia a fost desluşit după o muncă îndelungată de documentare, realizată în epoci diferite, mai întâi de preotul Gabriel Cocora, apoi de bibliotecarul Emil Niculescu şi publicistul Nicolae Peneş.
În cartea sa, „Caragiale, comersant la Buzău”, Nicolae Peneş pune cap la cap extrase din lucrări ale unor scriitori sau din articole de presă, pentru a creiona cât mai fidel perioada de şedere la Buzău a lui Caragiale. Astfel, aflăm că marele dramaturg a concesionat restaurantul din faţa Gării, în 1894, împreună cu cumnatul său, Teodor Duţescu-Duţă.
Se ştie cu certitudine că, în noiembrie 1894, Caragiale era la Buzău. Evenimentul era astfel comentat în presa locală: „Amintim cu deosebită plăcere că domnul I.L. Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău cu începere de la 15 noiembrie anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulţumiţi, nu numai de exceentele mâncări pe care oricând le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor , , , ”. În toamna lui 1894, când s-a instalat la Buzău, Caragiale avea trei copii în viaţă, Matei, Luca Ion (Luky) şi Ecaterina (Tuşchi). Avea 34 de ani şi dăruise deja literaturii române comediile „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă” şi „D-ale carnavalului”.
În periplul său buzoian, Caragiale a mai fost însoţit de mama soţiei şi de o nepoată a acesteia, care ţinea casieria restaurantului. Casa din spatele gării, unde dramaturgul s-a instalat cu familia, a fost şi a rămas o clădire anostă, cu parter şi un singur nivel, fiind, de-a lungul anilor, poate şi în amintirea „comersantului”, folosită drept bodegă, un fel de crâşmă restaurant „la botul calului”. Aici avea nenea Iancu trei odăi şi o bucătărie. Celelalte camere erau ocupate de proprietar, al cărui fiu, Paul Heinrich, un adolescent de cincisprezece ani, îşi amintea de autorul „Scrisorii Pierdute” că ”la restaurantul din gară se ducea mai rar, mai mult pentru a se întâlni cu prieteni sau cunoscuţi. Era bun la suflet, vesel şi foarte apropiat de copiii din cartierul gării, fiind văzut deseori înconjurat de ei, povestindu-le sau făcându-le jucării”.
Şederea lui Caragiale în Buzău a durat un an, „comersantul” retrăgându-se din afacerea păguboasă în noiembrie 1895. Fostul concesionar al localului a fost nevoit să îşi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld” („Tot despre Caragiale”, de Emil Niculescu). Cella Delavrancea, în „Dintr-un secol de viaţă”, scria că ”se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin, şi numeroşi erau cei care spuneau la revedere, nene Iancule, fără să achite consumaţia”.
Citeste mai mult: adev.ro/mv3zb1
