Într-o lume tot mai stăpânită de frică și nesiguranță, o perspectivă duhovnicească oferă un cuvânt de încurajare și luminare pentru vremuri tulburi. Înțelegerea corectă a fricii, deosebirea dintre teama lumească și frica mântuitoare de Dumnezeu, alături de rolul rugăciunii și al Bisericii, reprezintă calea spre vindecarea sufletului.
Din punct de vedere duhovnicesc, „frica de Dumnezeu” este începutul înțelepciunii, o stare insuflată de dorința de a nu-L pierde pe Dumnezeu și de a nu rămâne singuri. Așa cum o stea care deviază de la traiectoria sa se distruge, la fel și omul, atunci când cade din dragostea lui Dumnezeu, își pierde identitatea și se fărâmițează. Această teamă sfântă este asemănătoare cu siguranța pe care o simte un prunc în brațele părinților săi; este teama de a nu cădea din mâinile ocrotitoare ale lui Dumnezeu, care ne țin într-o siguranță plină de iubire. Dumnezeu nu dorește să ne înspăimânte, ci vrea o relație personală de iubire, iar ascultarea poruncilor Sale alungă frica psihică și emoțională care ne distruge.
Această teamă mântuitoare se deosebește fundamental de fricile lumești, care paralizează relația cu Dumnezeu. Frica de Dumnezeu înseamnă încredere totală, în timp ce grijile cotidiene – frica de boală, de a rămâne fără loc de muncă sau fără resurse – trădează o neîncredere în purtarea de grijă a Tatălui Ceresc. Aceste temeri devin o povară pentru suflet, arătând o credință slabă, ca și când Dumnezeu ar fi indiferent sau neputincios față de nevoile noastre.
Frica păgubitoare își are originea în lucrarea celui rău, care caută în permanență să ne înspăimânte și să ne inducă disperarea, sugerând că viața nu are rost și că nu există scăpare din necazuri. Soluția nu este să acordăm atenție acestor șoapte, ci să înțelegem că diavolul este un nimic în fața măreției lui Dumnezeu. Orice necaz ar veni, Dumnezeu este primul care ne sare în ajutor. Rugăciunea este strigarea către El, o chemare pe care o așteaptă cu bucurie, la fel cum o mamă se bucură când copilul își înalță brațele spre ea cerând ajutor. Păcatele, la rândul lor, nasc frica disperată a părăsirii, dar spovedania sinceră este calea de a ne elibera de această povară.
În practica spovedaniei se observă că mulți oameni sunt copleșiți de frici lumești, de griji apăsătoare pentru ziua de mâine, care le răpesc bucuria interioară. Tristețea lor provine dintr-o legătură excesivă cu cele materiale – serviciu, bani, casă. Această stare este adesea o consecință a lipsei de încredere în Dumnezeu. Acolo unde credința este absentă, frica și groaza pentru un viitor întunecat își fac loc. Dumnezeu este Lumină, iar îndepărtarea de El ne cufundă în întunericul necredinței și al deznădejdii.
Păcatele nespovedite produc în suflet o neliniște constantă, iar lipsa rugăciunii este ca lipsa aerului pentru trup. Așa cum avem o nevoie vitală de aer pentru a trăi, sufletul are nevoie de aerul rugăciunii. Rostirea din inimă a Rugăciunii lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” – aduce o stare de liniște profundă și încredere. Paradoxal, deși trăim în cel mai mare confort material din istorie, fricile noastre sunt tot mai numeroase, deoarece confortul și bogăția devin idoli care Îl trec pe Dumnezeu pe locul al doilea. Cel mai mare confort este, de fapt, să trăim cu Dumnezeu, în Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Dacă Îl ai pe Dumnezeu, nu îți este frică de nimeni și de nimic.
Mass-media joacă un rol semnificativ în alimentarea unei culturi a fricii. Asemenea unui cuțit, poate fi folosită pentru a hrăni sau pentru a ucide sufletește. Adesea, este pusă în slujba răului pentru a ne înfricoșa constant. Pentru a ne păzi, este recomandat să închidem aceste canale și să petrecem timpul cercetând Scripturile și cărțile folositoare, limitând expunerea la platforme care ne spală creierul și ne induc frici artificiale.
Pașii duhovnicești pentru vindecarea de frică includ spovedania deasă și sinceră, rugăciunea simplă și din inimă, citirea cărților duhovnicești și faptele de voluntariat. Duhovnicul este un dar de la Dumnezeu, prin care lucrează harul divin, și nu poate fi înlocuit de consilieri sau terapeuți. Chiar și un preot are nevoie de propriul duhovnic pentru sfat și binecuvântare. Încrederea în cuvântul părintelui duhovnicesc aduce liniște și alungă temerile. Desigur, pentru problemele medicale sau psihice, trebuie consultat medicul specialist, dar acest demers trebuie făcut după spovedanie și cu binecuvântarea duhovnicului, pentru ca toate să se rezolve pas cu pas.
Încrederea în Dumnezeu se cultivă prin apropierea constantă de El, așa cum încrederea într-un părinte crește petrecând timp cu el. Biserica este locul întâlnirii cu Dumnezeu „în carne și oase”, prin participarea la slujbe, prin post, milostenie și lectură duhovnicească. Așa cum spune Sfântul Apostol Ioan, „dragostea alungă frica”, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. Acolo unde este Dumnezeu, nu mai este frică, așa cum acolo unde este lumină, nu mai este întuneric. Un creștin în brațele lui Dumnezeu nu suferă de frică. Fără aer nu putem respira; fără Dumnezeu, nu putem viețui.
