LECȚIA DE ISTORIE: Gara din Râmnicu Sărat, locul în care Regele Carol I a intrat în oraşul situat la hotarul dintre Muntenia şi Moldova

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Gara din Râmnicu Sărat era considerată cea mai frumoasă carte de vizită a oraşului. Construită iniţial departe de centrul urban, actuala gară este a doua construcţie de acest tip, fiind aşezată mai aproape de oraş în urma insistenţelor repetate ale deputaţilor râmniceni I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C.C. Datculescu, conform informaţiilor publicate în ”Gazeta Săteanului”, în ianuarie 1891.

Prima gară din Râmnicu Sărat a fost proiectată după planurile inginerului Anghel Saligny. Din cauza distanţei prea mari faţă de oraş, s-a luat decizia construirii unei noi gări, care şi astăzi impresionează prin arhitectura sa. Actuala clădire de călători, construită în stil italian, este opera arhitectului Nicolae Mihăescu şi a fost edificată între anii 1897-1898.

„Gazeta Săteanului” a descris încă de la apariţia sa marile inconveniente generate de amplasarea gării la o distanţă considerabilă de oraş şi întârzierea în mutarea acesteia mai aproape de centrul urban. Deputaţii din Râmnicu Sărat, domnii I. C. Grădişteanu, Iosef Oroveanu şi C. C. Datculescu, au solicitat Ministerului, în repetate rânduri, fie prin interpelări, fie personal, mutarea gării în apropierea oraşului. Se pare că acest lucru a fost promis, conform informaţiilor prezentate în articolul din ianuarie 1891.

Gara din Râmnicu Sărat reprezintă locul în care Regele Carol I a intrat în contact cu oraşul situat la hotarul dintre Muntenia şi Moldova. Monitorul Oficial, în data de 3 octombrie 1901, relatează că Regele Carol I a participat la manevrele militare şi a fost cazat în una dein casele din apropiere. Din articol reiese că primirea oficială a regelui a avut loc chiar în frumoasa gară a oraşului.

Cu toate acestea, în prezent, Gara din Râmnicu Sărat nu reprezintă decât o ruină şi un focar de infecţie. Din păcate, nu se conturează soluţii pentru reabilitarea zonei şi a clădirii, întrucât responsabilii CFR nu acceptă nici măcar ajutorul autorităţilor locale sau al voluntarilor râmniceni.