De la câmpul de luptă la închisorile comuniste | Destinul buzoianului Gheorghe D. Marinescu

Gheorghe D. Marinescu (16 noiembrie 1891, Cotorca – Glodeanu Siliștea, județul Buzău – 26 august 1989, București) a fost general de divizie, o personalitate marcantă a armatei române, care s-a distins prin fapte de vitejie în cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), Războiul de Întregire Națională (1916–1919) și Războiul de Reîntregire Națională (1941–1945).

S-a născut la 16 noiembrie 1891, în comuna Cotorca, județul Buzău. Tatăl său, Dobre Marinescu, a fost preot și învățător al satului, iar mama, Constandina, casnică. A urmat școala primară în sat, avându-l dascăl chiar pe tatăl său, apoi a absolvit secția reală a Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău. A optat pentru cariera militară, urmând Școala Pregătitoare de Ofițeri de Artilerie din București, urmată de Școala Specială de Artilerie, Școlile de Observatori Aerieni din Cotroceni și Botoșani, precum și Școala Superioară de Război (1920–1921).

Avansat sublocotenent în 1912, a fost repartizat la Regimentul 3 Artilerie Brăila, participând la campania din Bulgaria (1913). În 1915, ca locotenent și comandant de baterie, a luptat în Dobrogea și la bătălia de pe Neajlov, pentru apărarea Bucureștiului. La 9 august 1916 a primit brevetul de observator aerian militar și a trecut definitiv în Aeronautica Militară. În 1917, avansat căpitan, a primit misiuni de reglaj aerian al tirului artileriei grele și a fost numit comandant al Escadrilei 9 Aviație Recunoaștere, participând la luptele de la Mărășești. Până la sfârșitul războiului a luptat și la apărarea Nistrului, între Tighina și Cetatea Albă, fiind decorat cu Medalia interaliată „Victoria” și ordinul rusesc „Sfântul Vladimir”.

În perioada interbelică, cariera sa a urmat o ascensiune constantă. În 1921 a fost avansat maior și a primit comanda unui divizion de artilerie din Regimentul 21 Artilerie Slatina. A înființat și condus Școala Militară de Meseriași a Aeronauticii din Mediaș (1923), ulterior transformată în Școala Tehnică a Aeronauticii. În 1925 a fost numit șef al biroului școlilor de aviație în cadrul Inspectoratului General al Aeronauticii, iar în 1926 a fost trimis în Franța, unde a urmat Școala de Tir și Bombardament Aerian de la Cazaux, efectuând stagii de pregătire la Regimentul 21 Aviație de Bombardament Greu din Nancy. Întors în țară, a condus Școala de Tir și Bombardament Aerian de la Mamaia, apoi a fost ajutor al comandantului Flotilei de Luptă Aeriană de la Pipera și comandant al Grupului de Bombardament.

Avansat locotenent-colonel în 1930, a ocupat funcții la Inspectoratul General Tehnic al Armatei și a activat succesiv la Regimentul 7 Artilerie Buzău, Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană București, Regimentul 2 Artilerie Grea și Divizionul de Artilerie Călăreață Rădăuți. În 1939 a fost mutat la Comandamentul Apărării Antiaeriene, în calitate de comandant secund, având o contribuție esențială la elaborarea „Planului apărării antiaeriene a teritoriului României” și la organizarea sistemului de supraveghere, detectare și alarmare aeriană.

La 10 mai 1940 a fost numit secretar general al Ministerului Aerului, iar ulterior, ca general de brigadă, a revenit la Comandamentul Apărării Antiaeriene. După 22 iunie 1941 a fost detașat la Marele Cartier General, conducând apărarea antiaeriană a armatelor de operații. Din 20 septembrie 1944 până în 29 august 1945 a fost șef al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului și al Armatelor de Operații. A fost decorat cu ordine și medalii de prestigiu: „Coroana României” (cavaler și ofițer), ordinul german „Vulturul Negru”, medalia „Victoria contra fascismului” clasa I, medalia de aur a „Apărării Patriei”, „Crucea de Aur” a ordinului „Virtutea Aeronautică” cu spade.

Integru și loial jurământului militar, la 23 august 1945 a refuzat să participe la defilarea trupelor de artilerie antiaeriană în fața noii conduceri comuniste, fapt pentru care a fost trecut în rezervă, arestat și, în 1951, condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A executat 14 ani în închisorile de la Jilava, Aiud, Pitești și Gherla, fiind eliberat în august 1964.

După ani grei de detenție și privațiuni, s-a stins din viață la 26 august 1989, la venerabila vârstă de 98 de ani. Era supranumit de apropiați „Gică Contra”, pentru atitudinea sa fermă și combativă împotriva tentativei de sovietizare a României. La moartea sa, consătenii din Cotorca au publicat în „România Liberă” un anunț simplu, dar emoționant: „Generalului Marinescu Gheorghe, cel integru, de neclintit în cele mai grele încercări ale vieții sale, pios omagiu, în numele prietenilor consăteni, care îl vor avea mereu drept exemplu viu.”