La început de misiune, timp de aproape cinci ani, am fost preot la Gherăseni – o localitate pe care o știam doar din goana mașinii, trecând prin Costești și zărind indicatorul de la șosea. Nu pășisem niciodată acolo înainte.
Aveam de ales între mai multe parohii, fiecare recomandată de cineva. Cred că și Nenciuleștiul era liber atunci. Am ales însă Gherăseniul. Acolo aveam un coleg cu experiență și o biserică de reparat – un lucru care, deși greu, putea fi o șansă de avansare. Veneam însă cu o povară: urma să slujesc după preoți buni, cel mai recent fiind părintele Ionel Chințoiu, fost spiritual la Seminarul Teologic din Buzău, transferat la Biserica „Sfinții Îngeri” din oraș, lângă piața unde gospodarii din Gherăseni își vindeau produsele, scrie paulnegoita.ro.
Au fost ani minunați. Am legat o relație strânsă cu aproape fiecare om din sat. Împreună am început refacerea celei mai frumoase biserici – un locaș care, datorită celor ce slujesc astăzi acolo, părinții George și Alin, a redevenit o bijuterie arhitectonică. Da, cei de acum ne sunt superiori nouă, celor care am pornit acest drum anevoios.
Prin 1999 , la începutul lucrărilor de restaurare a Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Gherăseni Glumeam adesea că boierul Gherase, fondatorul satului și ctitorul bisericii, a făcut-o frumoasă, dar nu a lăsat și bani pentru întreținere. Așa că grija a rămas pe umerii noștri. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” avea probleme, ca și celelalte două ridicate de familia Gherase: prea masive și lipsite de elemente elastice, erau avariate serios la fiecare cutremur.
Când am ajuns, turla mare era deplasată și putea cădea oricând. Pe acolo intrau păsările, vântul, zăpada și praful. Cutremurul din ’90 – cred că acela a fost – o adusese în această stare, la scurt timp după ce fusese pictată. Le-a fost greu oamenilor să accepte că trebuia să o luăm de la capăt, înlocuind turlele grele cu unele de fier, mai ușoare. Dar altă soluție nu era.
În ciuda acestor greutăți, hramul rămânea sărbătoarea cea mare. Oamenii păstrau cu sfințenie câteva tradiții: mersul cu botezul caselor, vizitele de la 1 Martie urmate de sfeștanie pentru începutul anului agricol, sâmbetele morților, sărindarele dintre Paște și Înălțare – după care, vara, sătenii nu ne mai căutau, fiind ocupați cu munca la câmp chiar și Duminica. De aici ai ieșit și vorba …. „Învie Domnul, moare popa!”
Era și tradiția cocoșilor albi aduși la altar pentru cei care mureau fără lumină, Paraclisul Maicii Domnului la casele celor ce-și pomeneau morții, Moliftele Sfântului Vasile la sfeștanie (unii cereau „cartea fermecătoare”, după o veche formulare), sfeștania la fântâni, pomenile de toamnă cu roade împărțite, înmormântările cu cel puțin doi preoți și „slava” de la pilaf, urmată de cântarea „Suflete al meu, pocăiește-te”. Apoi preotul se retrăgea, iar pe masă apărea țuica „trecută prin foc”.
Peste toate, hramul era apogeul vieții satului. Se organiza în jurul bisericii, cu o atmosferă de comuniune rar întâlnită. Fiecare aducea ce avea mai bun, gospodinele renumite pregăteau totul cu grijă și curățenie. Curcani, găini, legume și mezeluri erau așezate pe mese lungi și canapele aduse de acasă. Tacâmurile bisericii erau pregătite din timp.
Într-un an am introdus, pentru prima dată în sat, Prohodul Maicii Domnului în seara dinaintea hramului. Până atunci, se cânta doar la mănăstirea Ciolanu. Nu aveam cărți tipărite, așa că am multiplicat textele. A fost o seară care ne-a întors la rădăcini. Apoi a devenit tradiție.
Oamenii se pregăteau cu săptămâni înainte: știau ce vor dărui, cât de gras trebuia să fie cocoșul, ce fel de ciorbă vor găti. Ciorba de tăiței nu lipsea niciodată.
Au trecut mai bine de douăzeci de ani. Mulți dintre cei de atunci nu mai sunt. Dar au moștenitori și spiritul gospodăresc, simțul comunității și umorul cald al oamenilor din Gherăseni încă trăiesc.
Citește articolul integral pe paulnegoita.ro
