Toate acestea îl vor însoți de la începutul său perfect de banal, până la capătul unui destin curmat pe cât de sfâșietor de dureros pe atât de revoltător de nedrept scrie pressone.ro
Ce se va petrece cu pătimirea de la finalul vieții sale seamănă pe undeva, metaforic, cu ce s-a întâmplat cu primul tiraj al debutului său literar: mai toate cele 600 de exemplare depozitate într-o magazie de la Buftea aveau să fie aruncate în aer de o bombă.
Acest lucru se petrece în anul 1916, când tocmai are loc marele război. Voiculescu e acolo, în primele rânduri, dar nu ca poet, ci ca proaspăt doctor în medicină. Între timp, se căsătorise cu iubirea vieții lui, colega de facultate Maria Mitescu. Împreună vor avea 5 copii.
Tânărul medic militar voluntar se molipsește de la soldați de tifos, icter și de febră tifoidă, însă refuză demobilizarea. Pentru gestul său de curaj va fi răsplătit cu „Steaua României” cu spade și ulterior cu „Crucea Meritul Sanitar”, clasa întâi.
Se știe, pentru cei cu adevărat dedicați, medicina este mai degrabă pasiune decât profesie. Alături de scris, medicina, în special cea alternativă, va fi marea pasiune a vieții sale. Peste ambele se așterne, ca un voal diafan, o credință tainică, aproape sfielnică, cea care va deveni în 1958, tocmai cap de acuzare într-un proces stalinist, la fel de absurd ca toate procesele de paradă ale obsedantului deceniu.
Aceste trei planuri întrepătrunse (medicină, scris, credință) sunt coordonatele pe care se mișcă această personalitate serafică, atât de pătrunsă de spiritul binelui, încât ajunsese să preamărească profesia de medic datorită privilegiului care i se oferea zilnic de a face fapte bune, de a se pune în slujba semenilor. Practic, Voiculescu devine recunoscător pacienților săi pentru șansa de a-i ajuta, și nu o dată, cei mai sărmani pleacă din cabinetul său cu mici cadouri sau sume de bani.
Recunoscut drept „doctorul fără arginți” (atribut al evanghelistului Luca), fiindcă a refuzat toată viața să primească bani în schimbul consultațiilor, chiar și atunci când era vorba despre membri ai Casei Regale, Voiculescu evita, pe cât posibil, medicația de sinteză, practicând un tip neobișnuit de medicină, numită și etnoiatrică – o disciplină care împrumuta datinile și practicile medicale specifice unei anumite comunități etnice, aici incluzând nu doar diferite soiuri de ceaiuri și ierburi, ci și tehnici, incantații sau chiar descântece în versuri.
Acest tip de demers se poate regăsi în special în proza sa fantastică, iar el se bazează pe reactualizarea unor arhetipuri, actul de vindecare, la fel ca actul artistic, depinzând așadar de integrarea în tratament a unor anumite energii spirituale. Voiculescu este, așadar, un caz unic de medic-șaman. Iar partea de „magie” a actului medical s-a aflat mereu în strânsă legătură cu arta sa.
Practic, marea temă obsedantă a scriitorului-medic este cum să devii altceva, devenind în aparență altul, prin asumarea fluxului cosmic supranatural. Catolicii numesc acest proces conversio, iar ortodocșii împrumută termenul grecesc de metanoia. Ambele rezumă ideea strădaniei și reușita omului de a deveni un altul, prin schimbarea inimii sau, în limbaj teologic, prin „naștere de Sus”.
„Acesta este singurul «om nou» pe care l-a propus Voiculescu în locul «omului nou» propus de toate regimurile totalitare, care nu se puteau exercita asupra omului vechi. Omul nou, adică omul reînnoit prin propria sa râvnă, se raportează exclusiv la forțele spirituale, nu la puterea istorică, retragerea din istorie, izolarea, devenind, în împrejurări de opresiune și amenințare, o condiție a îmbunătățirii interioare.
Tema esențială a tuturor lucrărilor cu mesaj ale lui Voiculescu – a deveni în substanța ta interioară altceva, aparent a deveni altul – se manifestă fie ca motiv literat magico-fantastic: a deveni un urs, un lup, un cal; fie ca experiență personală exprimată liric: a deveni Shakespeare.” (Roxana Sorescu, în prefața volumului Lostrița, antologie de proză fantastică, Editura ART, 2013)
Această ultimă scriere a sa, unică în cultura română, și având ca titlu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară va apărea postum, în 1964, cu o prefață semnată de Perpessicius. Pentru critici, volumul este o surpriză de proporții, la fel ca toată proza sa postumă.
Cele 90 de sonete sunt practic un vast poem fragmentat aleatoriu, în care se adună obsesiile de o viață ale autorului: un elogiu adus spiritului uman creator, meditații despre eros și timp, obsesie pentru magie și taine și, nu în ultimul rând, cugetări despre credință – văzută nu ca superstiție sau simplă mecanică formală, ci ca încleștare dramatică și confruntare existențială.
