TURISMUL BUZOIAN: Casa memorială ‘‘Vasile Voiculescu‘‘ de la Pârscov (video) | DISTRIBUIE ȘI TU!
Vasile Voiculescu ne-a lăsat o operă literară valoroasă şi, în acelaşi timp, amintirea unui om de înaltă caldura sufletească.
De profesie medic, a rămas în istoria literaturii române, în primul rând, prin romanul “Zahei Orbul” şi prin volumul “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…”, dar opera sa cuprinde un număr semnificativ de poezii, de lucrări în proză şi piese de teatru.
Vasile Voiculescu s-a născut în localitatea buzoiană Pârscov, acolo unde se află şi Casa Memorială ce-i poartă numele şi despre care vorbim acum.
Am ajuns la Casa Memorială „Vasile Voiculescu”, într-o după-amiază ploioasa de primavara si am fost intampinati foarte placut de doamna Fănuţa Gorgan, custode si angajat la Muzeul Judeţean Buzău, ce a avut amabilitatea sa ne fie ghid.
Casa Memoriala „Vasile Voiculescu” – ce apartine de Muzeul Judeţean Buzau – a fost reconstruită prin eforturile locuitorilor comunei Pârscov, în primul rând, păstrându-se destinaţia iniţială a încăperilor. Intre anii 1986 şi 1989 inginerul Eugen Sandu de fel din Pârscov, a demolat vechea casă şi a ridicat pe temeliile ei alta nouă, construită exact după planurile şi structura casei originale. Însă, prispa şi balconul noii construcţii nu au mai fost închise cu geamuri pe toată întinderea lor, ca la casa bătrânească.
Casă Memorială este locul în care s-a născut scriitorul şi unde a locuit primii şase ani de viaţă. Este formată din patru camere, hol, plus beci, pod şi o prisacă, situate într-o curte generoasă ce are chiar în faţa casei un bust al scriitorului, realizat de sculptorul Oscar Han şi dezvelit la 13 octombrie 1974, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naşterea sa.
Casa Memorială „Vasile Voiculescu” a fost inaugurată în octombrie 1989, muzeul organizând atunci o Expoziţie Comemorativă temporară.
Pe peretele de la intrare a fost plasată o plachetă comemorativă din partea Societaţii Medicilor Scriitori şi Publicişti unde se află un medalion cu chipul scriitorului, înconjurat de cuvintele: „Arta n-are patrie, fiind o patrie ea însăşi”!
La intrarea în muzeu se află şi o terasă, unde găsim câteva sculpturi de Ioan Deac, ca un element de tracţie suplimentar, Artista are sculpturi expuse si la Tabara de Sculptură de la Măgura.
În prima încăpere, prezentarea materialelor începe cu versurile poeziei Casa noastra, mărturie a dragostei poetului faţă de casa părintească. Materialele foto-documentare de pe cele şase panouri, precum şi obiectele din vitrine ne oferă date despre copilăria petrecută în casa părinţilor şi studiile făcute în Buzău şi Bucureşti, despre viaţa de familie şi căsătoria cu Maria Mitescu.
Numeroasele exponate se referă la activitatea desăşurată ca medic, profesie pe care a respectat-o şi a onorat-o întreaga sa viaţă. Se află aici medalia „avântul ţării” – primită după ce a participat ca medic, în campania militară din Bulgaria, din 1913 – volumul „Poeme cu îngeri”, dar şi reviste din acel timp.
Alte exponate fac referire la prietenia cu personalităţi din spaţiul cultural, precum Alexandru Vlahuţă, Tudor Vianu sau Ion Pillat. Astfel, se pot vedea fotografii de familie, scrisori adresate părinţilor şi viitoarei soţii, Maria Mitescu.
Exista si o cameră ţărănească tradiţională, cu obiecte gospodăreşti, precum patul cu saltea cu paie, perne umplute tot cu paie, un scaun ţărănesc sau o roată de tors. Tot aici putem admira numeroase piese din ceramică: farfurii decorative, străchini, căni şi ulcioare.
În cea de-a treia cameră a fost reconstituit salonul familiei, numit si „Salonul Voiculescian" deoarece contine multe obiecte care au aparţinut scriitorului, printre care un patefon şi fotoliul florentin.
Pe hol sunt expuse lucrări de grafică cu imagini din opera sa, dar şi un bust realizat de Emil Pricopescu, precum şi o hartă cu toponime buzoiene.
Cea de-a patra cameră este destinată manifestărilor comemorative şi a fost amenajată cu panouri şi fotografii de la diferite activităţi culturale, dar şi portrete ale scriitorului, realizate de maeştrii vremurilor sale, precum Gh. Lefter, Ion Grigore sau Nicolae Constantinescu.
Prin conservarea Casei Memoriale, Muzeul Judeţean Buzău a încercat să reconstituie universul voiculescian, să-i aducă un omagiu, sa prezinte omul şi creatorul Vasile Voiculescu, cărturar buzoian de o mare nobleţe şi cultură, dar şi medic, în acelaşi timp, de o deosebită sensibilitate şi omenie. Despre el, unul dintre bunii săi prieteni, Ion Pillat, spunea că a fost un „poet al ţării şi al sufletului ei”.
Vasile Voiculescu debutează în“Convorbiri literare”, cu poezia “Dorul“, în anul 1912, iar în 1916 cu volumul “Poezii“, publicat la Editura Poporul. După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al “Societăţii Scriitorilor Români”. Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 colaborează la “Gândirea” lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa “Măiastra fără inimă”. Din 1934, Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946.
Scriitorului Vlaicu Bârna, care l-a cunoscut în 1934, pentru a-i solicita o colaborare la revista “Azi” a lui Zaharia Stancu spunea:
“Nu mai ştiu în amănunt cum a decurs această întâlnire, dar am fost profund mişcat de acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb tot aşa de bine putea să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi ea ca şi trăsăturile fine ale chipului său o cuceritoare amenitate”.
La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemoragie cerebrală. În acest episod din viaţa marelui poet, fiul său Ion Voiculescu îşi aduce aminte de următorul dialog:
“În ziua când a murit mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!(subl. n., ANP)».
După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani“.
De altfel, de acum începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, deoarece până la sfârşitul vieţii nu va mai publica nimic.
In noapteade 4 spre 5 august 1958, la 74 de ani, Vasile Voiculescu a fost arestat de către Securitate, pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”..
În timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm:
“Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR“.
După anchete interminabile şi chinuitoare, a fost condamnat la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud.
Istoricul Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte de întâlnirea sa cu marele poet şi de comportamentul acestuia in inchisoare:
“Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.
Alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l întâlnească pe Voiculescu în puşcărie este Aristide Dobre. Acesta îşi aminteşte de momentul întâlnirii în trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud:
“Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.
[…] Cu mine se purta ca un adevărat părinte. […] Îl întrebam uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» Şi îmi răspundea: «Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»“.
La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. (Adrian Nicolae Petcu – in Revista Rost nr. 30 din august 2005)
Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales din cauza bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
Cristina Negru
|
Se încarcă comentariile ... 0███████████████████100%
|
