Stiați că, Bucureștiul a fost intemeiat de ciobanul Bucur de la Plesi-Bisoca (Jud. Buzău)?
Ciobanul care a întemeiat Bucureştiul. Bucur a coborât cu mioarele spre Dunăre, dar a rămas pe malul Dâmboviţei
O legendă spune că Bucureştiul a fost întemeiat cu multe secole în urmă de un cioban pe nume Bucur, care plecase cu gândul să îşi ducă turma la Dunăre, dar a rămas lângă apele Dâmboviţei. Acelaşi Bucur se regăseşte şi în legenda care circulă printre localnicii din Bisoca în care se spune că baciul întemeietor de cetate ar fi coborât de pe muntele Cordun, unde şi acum rezistă stânca sub care acesta se adăpostea.
Demult, pe vremea aceea tulbure când năvăleau feluriţi oameni răi şi prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviţei, prin pădurile şi poienile din acea parte a ţării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumării. Cu acest fragment din celebra serie de volume din anii '80, ”Povestiri istorice”, scriitorul Dumitru Almaş introducea cititorul într-una dintre legendele întemeierii Bucureştiului, mit care îl are pe baciul Bucur ca personaj principal.
Bucur ar fi avut mult de furcă mai ales cu tătarii care furau oi, berbeci şi măgari. I-au omorât baciului chiar şi doi câini, dintre cei mai credincioşi, iar pe unul dintre ciobani care ajutau la turmă l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor. Legenda spune că răufăcătorii au revenit într-o iarnă şi au răpit fiica baciului, pe Anca, o fată frumoasă. ”Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioară. Tot cu laţul au prins-o când, singură în stână, torcea lână pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici”, scrie Dumitru Almaş în ”Povestiri istorice”.
Devastat de pierderea copilei, Ciobanul Bucur a plecat în căutarea fiicei sale, împreună cu alţi doi ciobani. După zile şi nopţi călare, cei trei i-au ajuns pe tătari din urmă, aproape de apele îngheţate ale Nistrului. Răpitorii s-au înecat, în încercarea disperată de a traversa albia, dar din fericire Anca s-a salvat, pentru că ştia să înoate. ”Aşa s-au întors, toţi patru la stâna de pe malul Dâmboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheamă chiar Biserica lui Bucur. Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României”, scrie Dumitru Almaş în povestea întemeierii Bucureştiului.
Legendele transmise prin viu grai de la strămoşi vorbesc despre baciul care a părăsit Valea Râmnicului, cu gândul să ajungă la Dunăre, dar care s-a oprit pe malurile Dâmboviţei Într-o altă zonă a ţării, o altă legendă vorbeşte despre acelaşi cioban, sau haiduc, în alte variante, dar despre perioada dinaintea plecării sale spre malurile Dâmboviţei. Acest mit, care s-a transmis în variante uşor diferite, îl prezintă pe Bucur ca fiind originar dintr-o zonă extrem de frumoasă, mărginită de munţii Buzăului şi Vrancei, aflată în vecinătatea localităţilor Bisoca, din Buzău, şi Jitia, Vrancea.
Printre localnicii de aici circulă o legendă îngemănată cu cea a lui Bucur, despre stânca imensă, de forma unei mese care se află pe un platou muntos, la o altitudine de 1.142 metri şi care se numeste "Masa lui Bucur". Despre ea se spune că a slujit drept masa ciobanului Bucur, după unii, sau haiducului Bucur, după alţii. Este o bucată de stâncă, de câteva sute de tone, aşezată pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese. Se zice că Bucur statea pe acest platou din vârful muntelui şi supraveghea pajiştile unde păşteau oile.
Citeste mai mult...
|
Se încarcă comentariile ... 0███████████████████100%
|
