Remember "Schmeichel" Nicu Mânzală

V-am zis că am avut o perioadă în care mă plimbam în perimetrul Piemonte-Lombardia așa cum aș face-o la mine în cartier? Dar nu acolo, în Asti, orașul unei cunoscute mărci de vin spumant, l-am cunoscut pe Nicu Mânzală, pe care noi îl strigam “Schmeichel” atunci când apăra poarta Petrolului Berca și apoi a Gloriei Buzău, nuuu!

Acolo l-am găsit după ce aflasem că s-a lăsat de fotbal pe la vreo 25-26 de ani, alegând să plece la muncă în Italia. Muncă însemnând muncă, nu ciordeală. Omul era deja un mozaicar cu pretenții în zona aia, învârtea “elicopterul” de numa-numa! Și ăla e greu, e masiv, e nevoie de brațe, de mijloc și de genunchi de fier să-l poți stăpâni pentru a da formă și lustru unei pardoseli de mozaic! Un copil de mare caracter pe când juca fotbal, enervant de respectuos uneori, la fel l-am găsit și la San Damiano. Apoi am aflat că s-a căsătorit cu Ana, o ragazza din Polonia, și ea la muncă acolo, iar acum au împreună doi băieți, Manuel și Alexandru, care spera să joace într-o zi la Juventus, echipa visurilor pentru orice copil din provincia aia.

“Vorbesc foarte rar cu foștii colegi de generație de pe la echipele unde am jucat. Distanțele sunt lungi, anii au trecut, toți suntem prinși cu grijile zilei de azi și mâine. La ora 21-22 ți-ai terminat treburile și vrei să te uiți la un film cu familia, să mai afli cu ce s-au ocupat cei mici în timpul zilei, să-ți răsfeți soția cu o cutie de bomboane pe care ai ținut-o ascunsă în... [Citește articolul integral pe observatorulbuzoian.ro].