Razele de soare aduc speranta
Primele raze de soare au alunecat pe lângă storurile grele, au trecut subtil de faldurile perdelei de mătase şi s-au oprit deranjant şi stăruitor pe faţa mea, gata să-mi alunge ultimul vis al nopţii. Deschid ochii, dar în loc să mă supăr, îi zâmbesc noii zile şi îmi târăsc leneş papucii până la baie. Încep să fredonez o melodie, ,,Dimineţi cu ferestre deschise…”, şi ajung să-mi pieptăn părul. Îl strâng uşor în plete, iar el se aranjează supus în împletitura pe care mâinile mele o execută maşinal, moment în care brusc îmi încetează entuziasmul şi simt un fior ca un curent electric pe şira spinării, împreună cu senzaţia de ,,deja-vu”. Doamne, ce repede mi-a crescut părul, îl pot împleti din nou, au trecut doi ani de atunci…
Eram departe de ţară, era o dimineaţă de septembrie însorită când, la fel, în faţa oglinzii fiind, m-am decis să-mi tai pletele şi să le dăruiesc copiilor şi femeilor mai puţin norocoşi decât mine, diagnosticaţi cu cancer.
