Povestea tulburătoare a unei ii spusă de o colecționară împătimită

Fostă învățătoare, iubitoare de artă populară, tradiții și legende, pe Cecilia Petrescu o găsim, neobosită, petrecându-și vremea între îndatoririle de custode al Muzeului Timpului de la Mânzălești, parte a Ținutului Buzăului, și promovarea artei și tradițiilor populare. Are o impresionantă colecție de ii și alte articole care compun portul popular strămoșesc și știe să însoțească fiecare descriere cu povești, legende și credințe pe care ea însăși le-a cules din zona de munte a Buzăului, acolo unde trăiește, scrie sansanews.ro.

Când am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani am primit prima lecție despre respectul pentru o ie:

Cecilia Petrescu, colecționară de artă populară

”O ie nu o cumperi orișicum, nu e ca o bluză pe care o iei de la magazin. O ie trebuie cusută pentru cea care o va purta, în acord cu personalitatea femeii, dar și cu momentul în care o va purta. O ie este, întotdeauna, o poveste.” mi-a spus atunci.

Ia românească spune o poveste prin materialul din care este confecționată, dar și prin simbolurile prezente, anumite elemente vorbesc despre momentul pentru care a fost create sau despre rolul social al celui căruia i-a fost pregătită.

Cecilia Petrescu este o o enciclopedie vie a artei și tradiției din zona Mânzălești. Este și sufletul Ansamblului Breazăul, cunoscut pentru promovarea tradițiilor milenare, cum ar fi dansul Uncheașului și Babei, interpretat de dansatori care poartă costume populare și măști tradiționale confecționate din elemente naturale.

Și, pentru că rețelele sociale, un rău necesar al zilelor noastre, transmit uneori mai bine decât orice alt canal, o poveste, într-o postarea pe Facebook, Cecilia Petrescu ne spune povestea tulburătoare a unei ii pe care o păstrează în colecție.

”Cămasa despre care vă voi povesti mi-a fost data de pomană, cu lumânare aprinsă și colac copt pe vatră, de nepoata celei care a cusut-o. Acest dar de suflet a fost întregit și de povestea lui dureroasa .” își începe colecționara expunerea.

Povestea începe de la familia dezbinată de război. Dumitru, un tânăr de 28 de ani, pleacă pe front, lăsând în urmă o soție cu doi copii. Pentru Maria, soția rămasă acasă, zilele trec greu, în așteptarea veștilor aduse de scrisori și a drumurilor la primărie unde listele cu cei căzuți pe front sunt citite cu înfrigurare:

”La primărie se afișau mereu liste cu soldații răniți, morți, dispăruți sau luați prizonieri. Cu câtă spaimă mergea să vadă listele și cât de bucuroasă era la întoarcere, când vedea că pe liste nu era trecut numele omului ei. Timpul trecea greu și ea aștepta cu înfrigurare vești de la el. Vești au venit, dar nu de la el, ci de pe listele de la primărie în care era anunțată că, în ianuarie 1943, Dumitru al ei fusese dat dispărut în luptele de la Stalingrad. În deznădejdea ei, se gândea că poate este o greșeală, ce să caute el atât de departe de țară....

Citește articolul integral pe sansanews.ro.