In memoriam / Jurnalistul buzoian Ghorghe Voicu, evocat de Nistor Tanasescu si Ion Cristoiu

Ne-a lăsat zilele acestea în urmă, prea grăbit să prindă inclusiv moartea ca exclusivitate a vieţii lui, marele jurnalist Gheorghe (Gică) Voicu. S-a scris şi s-a spus inadmisibil de puţin despre acest eveniment, estompat concomitent de inun­daţiile şi ecourile morţii unui personaj de foarte tristă amintire pentru istoria noastră recentă, încât e musai să te îngrozeşti cum am devenit în stare, ca popor, să ne lăsăm sufocaţi iar şi iarăşi, mereu şi mereu, de triumful minciunii şi al imposturii împotriva onestităţii şi priceperii.

Mă-ntreb şi eu, în context, ca-ntr-o dilemă de la Hristos încoace, de ce răul e luat întotdeauna drept bine şi proslăvit, iar în schimb izvorul binelui şi modestia trebuie răstignite fie şi pe crucea omisiunii. Şi-mi răspund: Din lipsă de curaj, implicit pentru prezervarea confortului de a fi căldicel, de a nu deranja pe nimeni şi de a nu stârni cine ştie ce idiosincrazii cu repercursiuni mercenariale! Gică Voicu n-a procedat niciodată aşa, de aceea a şi făcut istorie în publicistica românească. A fost în toată viaţa lui un sfios curajos, un mercenar al adevărului spus verde-n faţă, dublat de-o erudiţie imposibil de închipuit de asimilat într-o profesie căreia îi dedica zilnic cel puţin trei sferturi din viaţă. S-a abţinut toată viaţa, deşi avea toate atuurile profesionale, oratorice şi celelalte însuşiri extraordinare la îndemână, să nu se erijeze în prim-plan, era de-o modestie ireproşabilă şi inacceptabilă chiar şi din partea mea, consăteanul şi colegul lui de mai târziu la „Expres Magazin“ şi „Evenimentul zilei“, care îi proclamam în particular că n-are voie să fie mai prost la acest capitol decât mine.