Iarna la Boboc | O zi de iarna însorită

Când spui ,,iarnă grea” la Boboc, cei neiniţiaţi nu pot decât să-şi imagineze semnificaţia vorbelor. Cei care trăiesc iernile de aici, ar spune că expresia este mai degrabă un sofism sau un pleonasm. Şi numai cine n-a simţit cu adevărat asprimea gerului şi furia viscolului din zonă, nu poate înţelege despre ce este vorba... De altfel, prin aceste locuri, circulă o vorbă care spune că aici vântul nu bate decât de două ori pe an: şase luni dintr-o parte, şase luni din cealaltă parte!

Vine o vreme... acel moment din viaţa unui militar de la Boboc, când, în ciuda urgiei de afară, chemarea datoriei este mai puternică şi trebuie cu orice preţ să ajungă la serviciu! Şi tocmai atunci i se pare că Dumnezeu, natura şi toate astrele aliniate lucrează împotriva voinţei lui de a ajunge la destinaţie. Coduri, care mai de care mai colorate, care închid drumul obişnuit către unitate, trenuri cu întârzieri ce depăşesc numărul de ore ale zilei etc... Şi ce poate face atunci un biet om aflat la cheremul naturii atotputernice? Se înarmează... cu răbdare! Şi aşa... înarmat, îşi pune toată priceperea şi puterea în slujba găsirii unor soluţii alternative pentru atingerea scopului. 

Astfel, militarul face strategii, calculează resursele, forţele şi mijloacele necesare pentru a câştiga lupta cu stihiile vremii. Constată însă că, vorba cântecului, ,,degeaba-s toate”, dacă n-ai un dram de noroc şi nu se-ndură Cel de Sus de tine. Aşa că, într-un târziu, trenul care trebuia să vină... alaltăieri, soseşte, se pare numai pentru el, militarul de la Boboc. Şi, atunci, în gara de la Buzău, în faţa acelui tren-fantomă, îngheţat şi aproape disperat, omul are o revelaţie: ce bine că a mai trecut pe la biserică! Şi dacă nu a fost de prea multe ori, acesta e un semn că ar trebui să înceapă să meargă! Pentru că, iată, Calea pe care ţi-o arată Dumnezeu e acum mult mai lungă decât de obicei.

Dar să trecem peste aceste filozofii şi să ajungem la partea practică a lucrurilor... Sosirea trenului în gara Buzău produce o bucurie egală sau chiar mai mare decât sosirea trenului regal. Lumea îl întâmpină cu urale şi aplauze şi ia cu asalt uşile îngheţate bocnă. Pe la geamuri se iţesc capetele a ceea ce se presupune a fi nişte fiinţe umane blocate în compartimente ca într-un fel de capsulă a timpului. Pe feţele lor nu se mai citeşte nici un fel de emoţie, ci mai degrabă un fel de blazare, o indiferenţă faţă de tot şi toate. Câţiva, se hotărăsc să coboare şi sunt priviţi cu oarecare admiraţie de cei de pe peron, ca nişte eroi care se întorc de pe front, din teatrele de operaţii ale iernii...

Odată urcat în tren, militarul îşi caută locul său strategic. Acesta trebuie să fie cât mai aproape de uşa vagonului pentru a-i asigura replierea la nevoie şi coborârea chiar şi din mers, să aibă vizibilitate cât mai mare pentru a putea evalua schimbările de tactică ale mersului trenului. Nu, militarul nu mai are pretenţia ca în compartiment să mai fie şi cald... măcar puţin! Nu, el nu vrea decât să ajungă, oricum! După minutele de îmbulzeală şi de forfotă pe hol, urmează acele minute interminabile de aşteptare ca trenul să se pună în mişcare... Şi aici, acum, se duce un adevărat ,,război psihologic” în care, principala armă este dezinformarea, zvonul... Ba că trenul nu mai pleacă pentru că s-a stricat locomotiva şi trebuie să vină alta de la... Sighetu-Marmaţiei, ba că acum, în plin viscol, se fac lucrări la calea ferată cu fonduri sifonate de la UE etc... Dar, după cum se ştie, militarul, ca şi poetul, nu are viaţă personală! El nu pleacă urechea la ce se vorbeşte în jurul lui pentru că e pregătit pentru asemenea situaţii. El are de partea lui, întodeauna, speranţa! E orb şi surd la cele din jurul lui! El doar speră... şi speră... vreo două ore în vagonul îngheţat, dar se consolează cu ideea că măcar e înăuntru şi nu bate vântul... aşa de rău ca afară!...

Pe jumătate adormit, simte o uşoară trepidaţie... Da! Trenul se pune, în sfârşit în mişcare! Cu mişcări precipitate, face o gaură de mărimea unui vizor în gheaţa groasă de pe geam să se convingă de minunea ce tocmai se întâmplă şi la care este parte! Trenul chiar a plecat... Un sul gros de abur îi scapă din gură, semn de mare bucurie şi uşurare. Colegul din tură se poate considera norocos. Va ajunge azi acasă, probabil! Dacă va avea acelaşi noroc la întoarcere... O bucurie potolită pune stăpânire pe el şi o căldură plăcută îi inundă corpul, la gândul că va ajunge la serviciu... Apoi, alt gând, acela că mai are de străbătut drumul de la gară până la unitate îl aduce la realitate...

Coborârea în gara Boboc, pare ca o despărţire de iubită. N-ai vrea să se întâmple, dar trebuie... Trebuie să coboare şi el pentru că prietenul, colegul, camaradul, îl aşteaptă, se bazează pe faptul că el va ajunge... Viscolul îl ia în primire şi îl transformă instantaneu în jucăria lui preferată... Troienele neatinse sunt semn că nici măcar camionul nu putea ajunge, aşa că se bazează doar pe el. Hm! Acum realizează că un costum termic face...toţi banii! Se felicită pe sine că l-a luat şi îl felicită pe cel care l-a inventat! Pune capul în piept, spatele în vânt şi porneşte prin troiene... Pe drum, răspunde şuieratului vântului, în gând: ,,Hei! Sunt tot eu! Nu mă recunoşti? Cel de acum un an...şi cel din fiecare an de cin’şpe ani! Ai putea, totuşi, să fii mai blând! Ştii că nu mai impresionezi pe nimeni cu agitaţia ta. În cel mai rău caz, o să ne luptăm amândoi până la unitate! Şi ştii că o să pierzi, nu? În fiecare an pierzi!”

În plin câmp, viscolul se înteţeşte. Traiectoria de deplasare este acum o rezultantă dintre dorinţa de a merge drept şi direcţia vântului care bate perpendicular pe traiectorie... Respiră greu de la efortul de a sparge troienele până la brâu şi se orientează după copacii de pe marginea drumului... E duminică! Se vede acasă, în căldura apartamentului, îmbrăcat lejer, uitându-se la televizor, cu un ceai cald sau un vin fiert cu scorţişoară... 

Se trezeşte brusc cu faţa în zăpadă, căzut pe un troian... ,,Carevasăzică, m-ai prins descoperit pe flancuri şi ai profitat! Ok! N-ai profitat destul! Hai să vedem de ce eşti în stare!”... Îşi pune şi mai mult capul în piept şi înaintează frontal, cu faţa în vânt!... Gardul de la ,,gaze”... o lumină de la Punctul de Control... Gata! Băieţii „de la poartă” se uită la el ca la o arătare de pe altă lume. 

- Frăţioare! Cum ai ajuns pe vremea asta?
- Foarte bine, nu vedeţi? Bate un pic vântul, da’e bine! 
Râde în sinea lui şi-i lasă pe băieţi un pic încurcaţi de răspuns...
Colegul de tură îl primeşte cu bucurie sinceră şi recunoştinţă în căldura camerei, unde pare că totul e mai frumos în viaţă... Însă ştie că şi el va trebui să treacă prin acelaşi calvar, la plecare. Dar cu vântul din spate şi stânga, va avea un mic avantaj...

După schimbarea impresiilor despre drum, se discută de problemele apărute în timpul serviciului. Se pare că nu sunt atât de multe şi de serioase, pe cât s-ar fi aşteptat. Traficul de date nu s-a blocat din cauza viscolului, megabiţii îşi văd liniştiţi de treaba lor şi fac ce ştiu ei mai bine: conexiuni şi transferuri de date către destinatarii electronici. Zumzetul aparaturii şi ledurile verzi îi dau acea stare de linişte şi mulţumire. Ce şi-ar putea dori mai mult?

Îi urează colegului drum bun către gară, noroc la tren şi...rezistenţă! În căldura camerei îşi imaginează acest paradox al aviaţiei: pe aceste vremuri, când viscolul vrea să ia pe sus totul în calea lui, avioanele se încăpăţânează să rămână la sol. Unele se zbat în ancore, înlănţuite parcă împotriva voinţei lor, altele se zgribulesc doar la adăpostul unei huse puse pe cupolă. În toate mocneşte parcă dorul de zbor, dorul de înălţimi, însă trebuie să aştepte până la primăvară când se vor dezmorţi şi îşi vor descătuşa energiile ascunse sub fuzelaje... 
Iarna la Boboc poate fi şi aşa... Cei de aici au trecut măcar o dată prin astfel de episoade, singuri sau împreună cu alţi colegi. Cu toate astea, o astfel de experienţă face parte deja din farmecul vieţii de aici, din ,,privaţiunile vieţii de militar”. Este acel fapt pentru care te pregăteşti psihic tot timpul, pe care nu ţi-l doreşti, dar care, inevitabil, se întâmplă... Iar atunci când se întâmplă, trebuie să-l înfrunţi asumat, conştient, aşa cum ţi-ai asumat toată cariera militară.

Viorel Dodan