Baba si Unchiasul de la Manzalesti calca spre UNESCO

Casele muntenilor impart in perioada aceasta o bucurie aparte si au un miros pe care nici o scortisoara germana si nici vreun cozonac italian umplut cu fructe confiate nu-l egaleaza. De la munte vine mirosul traditiilor! Al vietii pe care ne-o dorim la fel de tihnita si incarcata de emotii cum este la munteni acasa. Zurgalaii colindatorilor erau singurii care indrazneau sa tulbure tabloul minunat, ei alugau raul de pe pamant, stiau batranii!

Tanjesc dupa mirosul de ceapa coapta gata caramelizata pentru masa din zi de post de dinainte de sarbatoare a Craciunului si mai apoi dupa soriciul de porc, porc pe care nu-l vedeam niciodata in timpul sacrificarii, ci primeam abia catre seara sorici … deja inghetat. Asa de frig era pe atunci si asa de placuta senzatia ca noi, copiii aveam voie sa mancam din sorici, iar bunicii inca serveau la pranz muraturi cu mamaliga rece si fasole batuta – pregatita si cu o saptamana in urma si tinuta in camera buna farfurie langa farfurie ca la vreun eveniment. Soriciul acesta dat cu portia, nu pe saturate, era de fapt un reper temporal: deja incepeau sarbatorile care schimbau si mirosul din casa. Aducea bunica cetina de brad si o punea la icoane si deasupra ferestrei. De brad nu prea auzisem, desi toate vacantele de iarna la bunici le petreceam, iar padurea era chiar in spatele casei. Si mirosul acela de sarbatoare incepea pe rand sa bata inspre carne condimentata pentru sarmale, apoi pentru carnati si bucati fierte pentru toba, caci de friptura pe jar pe atunci rar aveam parte, ficatul era baza pentru copii!