Adio, tată!

Sufletul și-a împins până de tot pe margini și suferința, și bucuria, și răbdarea, și împlinirea, și neputința, și crezul de-o viață și s-a ghemuit mai aproape de trecerea cu care nici un om de pe pământ nu vrea să se întâlnească vreodată. Nu-i mai putem întinde mâna să-l ridicăm, căci și sufletul nostru începe să se împartă în bucăți ce riscă să nu se mai regăsească.

Stăm simpli privitori și-am vrea să înțelegem trecerea de aici către dincolo…doar lacrimile și amintirile vin valuri mai lungi, mai scurte, mai lungi… și ne mută ființa toată către poveste.

O bucată din cinci oameni, și pe lângă ei iar cinci sau câți mai sunt în viață, plus răsăriri bucuroase și care înseamnă alte vieți la început de drum, familii întregi, azi, bucata și-a ghemuit sufletul până când suflarea nu a mai fost nici un oftat lung și nici vaiet de boală, ci liniștea unei morți cuminți. Este în fapt un om care a scris o întreagă istorie pentru comuna în care s-a născut! Mai putem noi, urmașii să facem la fel?

Băcanul satului, Toader Moise și-a ridicat simbolic pălăria în fața vieții însăși, terminând ultima numărătaore – viața! În același timp cu el, istoria faptelor din ultimii 89 de ani se închide tăcută în cutia de lemn ce sigilează nu oamenii de oameni, ci trăirile de amintiri. O să mai vorbim despre ea între noi, copiii, și uneori oamenii satului care vor ține în continuare reper de întâlnire sau recunoaștere peste generații magazinul din Terca pe care Toader Moise l-a slujit în cea mai dificilă perioadă istorică a României – cea în care rația unea și dezbina deopotrivă. Băcanul tacticos, cu brișca pregătită tăia cu milă pâinea atât de greu cărată cu căruța kilometri buni și întindea peste tejghea bucata ce i se cuvenea săteanului care trecea cu degetul către raftul cu borcane din care cerea ceea ce nu se găsea atât de des. Oameni și chipuri, istorii pe care nu le poți recompune și nici explica în România tuturor drepturilor de azi. Băcănia din Terca nu era doar magazinul alimentar, ci locul în care oamenii chiar se întâlneau și discutau între ei. Nu se împingeau la coadă, nu zbierau unii la alții, ci trăiau bucuria revederii, povesteau și se tocmeau pentru zile de muncă, ba își vindeua unii altora din animalele crescute în ogradă. Agora veche și nouă.

Eu scriu azi fără a cunoaște detaliat perioada în care sticlele din sticlă pentru ulei trebuiau returnate dacă mergeai să cumperi un litru din lichidul atât de prețios și nici despre peștele adus mișcând spre a fi vândut unei mâini doar, de oameni din două sate pentru care azi autoritățile nu ar mai depune atâta efort. Atunci, inclusiv de băcan se ținea cont și era bine alimentat magazinul.

Fiecare filă de istorie scrisă la băcănia lui Toderică a marcat generații, copiii din sate, dar și pe copiii din casa sa. Unora le-a lăsat deprinderea de a fi fermi, altora darul de a vorbi cu oamenii, pe alții i-a pus martori clipelor de blândețe sau de cumințenie și pe alții i-a vrednicit să fie corecți și harnici! Un om cât o carte de istorie din zilele noastre! Un om a cărui muncă era privită în taină de minim doi ochi de la fereastra casei până... [Citește articolul integral pe buzaulinreportaje.ro].